Pierderea unui dinte pare, la început, o problemă locală. Când ajung să lipsească trei, patru sau mai mulți, discuția se schimbă: mestecatul devine dificil, o parte dintre alimente ies din meniu, iar dinții rămași încep să lucreze peste puterile lor. Partea bună este că opțiunile de astăzi sunt mult mai bune decât cele de acum douăzeci de ani și că, în cele mai multe situații, există mai multe soluții posibile, nu una singură.
Ce se întâmplă când lipsesc mai mulți dinți
Primul efect se vede la masă. Mestecatul se mută pe partea sănătoasă, care se uzează mai repede, iar alimentele tari sau fibroase sunt evitate treptat. Urmează dicția, în cazul dinților din față, și articulația care preia dezechilibrul, uneori cu dureri resimțite în zona tâmplei sau a gâtului.
Al doilea efect este invizibil o bună bucată de vreme. Osul în care stăteau rădăcinile nu mai primește solicitarea de la masticație și se retrage încet, an după an. Cu cât trece mai mult timp, cu atât osul disponibil scade, iar soluțiile fixe devin mai complicat de realizat. De aceea o evaluare făcută devreme, cu o radiografie panoramică sau cu un computer tomograf, cântărește mai mult decât pare.
Puntea dentară: rapidă, dar cu o condiție
Puntea se sprijină pe dinții vecini spațiului, care trebuie șlefuiți ca să susțină lucrarea. Avantajul este timpul: se realizează în câteva ședințe, fără intervenție chirurgicală. Dezavantajul este că sacrifică structură din doi dinți sănătoși și nu oprește retragerea osului de sub porțiunea înlocuită. Rămâne o soluție bună când dinții vecini au deja lucrări sau oricum nu pot fi păstrați intacți, și una discutabilă când aceștia sunt perfect sănătoși.
Implantul, acolo unde există os
Spre deosebire de punte, implanturile dentare înlocuiesc rădăcina, nu doar partea vizibilă a dintelui, și transmit osului forțele de la masticație, menținându-l activ. Nu ating dinții vecini, se igienizează aproape ca dinții naturali și pot susține fie un singur dinte, fie o punte de mai multe elemente. Condițiile țin de cantitatea de os, de gingii sănătoase și de starea generală de sănătate, iar acolo unde osul s-a redus se poate discuta despre o adiție osoasă făcută în prealabil.
Când lipsește toată arcada
Proteza mobilă clasică rămâne varianta cea mai accesibilă și, pentru unii pacienți, singura posibilă. Are însă limite pe care le știe oricine a purtat una: se deplasează la vorbit, acoperă bolta palatină și reduce percepția gustului, iar cu anii devine tot mai puțin stabilă, pentru că osul pe care se sprijină continuă să se retragă.
Alternativa este o proteza fixa pe implanturi, o lucrare susținută de patru până la șase implanturi inserate strategic pe arcadă, care nu se scoate acasă și se comportă mult mai aproape de dinții naturali. Presupune o intervenție chirurgicală, o perioadă de vindecare și un buget mai mare, dar oferă o stabilitate pe care o proteză mobilă nu are cum să o egaleze.
Cum se alege, în practică
Decizia se ia pe câteva criterii concrete, pe care le stabilește medicul împreună cu tine:
câți dinți lipsesc și în ce zonă a arcadei;
cât os mai există acolo, măsurat pe computer tomograf;
starea dinților rămași și sănătatea gingiilor;
afecțiunile generale și tratamentele pe care le urmezi;
timpul și bugetul pe care le poți aloca, inclusiv pentru întreținerea de după.
Niciunul dintre ele nu decide singur. Un pacient cu os suficient, dar cu o parodontopatie netratată, are nevoie întâi de tratarea gingiilor, iar unul cu os retras poate ajunge la o soluție fixă doar după o etapă pregătitoare. Tocmai de aceea planul se construiește pe imagini și măsurători, nu pe ce a funcționat la o cunoștință.
Cea mai costisitoare decizie rămâne, indiferent de variantă, amânarea: fiecare an în plus înseamnă mai puțin os, dinți vecini deplasați și un plan mai complicat. Un consult și o radiografie îți arată, în câteva zeci de minute, ce opțiuni mai ai deschise.
