Pana la sfarsitul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, preferinta pentru mormantul individual devenise o referinta importanta pentru elitele urbane braziliene, care s-au adaptat rapid la noul model de utilizare si proprietate a spatiului cimitirului, precum si la noua logica de inmormantare.
Odata cu trecerea timpului, primele cimitire braziliene secularizate au inceput sa concureze intre ele pentru maretia si luxul care se manifesta in constructia mormintelor lor.
Fiecare a incercat sa atraga pentru sine straturile cele mai norocoase ale marilor familii conectate si patronimice care se bucurau de prerogativa economica si politica a comertului, productia de sclavi, proprietatea funciara si pozitiile cheie la putere. Funerarii.ro Sector 1 prezinta mai multe informatii in sensul acesta.
In timp ce Cimitirul celui de-al Treilea Ordin al Minimelor Sf. Francisc de Paula, deschis in 1850 in cartierul Catumbi, Rio de Janeiro, a devenit locul preferat pentru inmormantarea nobilimii de elita a Imperiului, cu marchizi, conti, baroni, ofiteri, comandanti, locotenenti de colonii si alte titluri ale garzii nationale, precum si cu proprietari de terenuri si sclavi, Cimitirul Sfantului Ioan Botezatorul, construit in 1852, in Botafogo, a detinut acelasi rol in timpul Republicii, primind personalitati importante din viata publica a tarii: politicieni, sefi de stat, bancheri, negustori prosperi, proprietari, umanisti si militari, precum si noi segmente din burghezia bogata a vremii.
Dar, indiferent de afinitatile elective si de preferintele religioase sau politico-ideologice in alegerea cimitirelor, adevarul este ca toate au reprezentat privilegiul pe care diversele straturi mai bogate l-au cautat prin construirea unui mormant mare, marcand pozitia clasei si sustinand genealogia si originea familiei.
Procesul de diferentiere si distinctie in formele de inmormantare este reprodus si in alte trei cimitire din Rio de Janeiro. Cimitirul Ordinului III al Sfantului Francisc al Penitentei, care a fost deschis in 1858, a ramas mai ierarhic in profilul utilizatorilor sai, prioritizand inmormantarea membrilor familiei, dintre care multe s-au remarcat printre numele familiare ale Republicii.
Acelasi lucru s-ar putea spune despre Ordinul III al Cimitirului „Nossa Senhora do Carmo”, care a devenit operational in 1857, si a adunat o clientela din nobilimea Imperiului si Republicii, precum si figuri proeminente legate de noile profesii. Cimitirul Sf. Francisc Xavier, de asemenea din cartierul Cajú, a fost deschis in 1851 si avea o parohie foarte diversa, compusa din cateva nume importante in viata publica a vremii, precum si profesii, atragand totusi mai multi saraci.
La vremea respectiva, capitala tarii Rio de Janeiro era centrul articulator al puterii si al deciziilor politice si avea, de asemenea, privilegiul de a gazdui cel mai mare numar de cimitire. Acest lucru nu inseamna totusi ca in alte orase cimitirele nu au fost o prioritate atat in modernizarea, cat si in transformarea zonei urbane.
De fapt, acestea erau o reflectare evidenta a noilor politici de sanatate care erau adoptate si diseminate pe scara larga in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De asemenea, nu ar trebui sa respingem relatia intima dintre ciclurile de crestere a anumitor centre urbane si construirea de noi cimitire.
Cel mai concret rezultat al procesului de imbogatire economica a societatii braziliene, in special in primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a manifestat clar in Cimitirul Consolarii, din capitala statului Sao Paulo, construit in 1856 si considerat cel mai traditional al orasului , prin reunirea atat a vechii elite, provenind din patru sute de ani de burghezie, cat si a noilor antreprenori imigranti de la inceputul secolului al XX-lea.
Cu toate acestea, trebuie sa observam ca acest cimitir cunostea faze distincte. Prima faza a fost predominata de mormintele nobilimii pamantului, atat pe vremea Imperiului, cat si a Republicii. In cea de-a doua faza au fost mormintele si mausoleele monumentale ale marilor averi ale industriei si comertului, majoritatea de origine imigranta.
Acest fenomen nu este observat in aceeasi proportie sau intensitate in alte centre urbane ale tarii care abia recent au cunoscut o perioada de crestere economica relativa, asa cum este cazul Salvador si Belem. Recife a avut cel mai mare boom economic in tranzitia de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea. In aceste cimitire, ceea ce se poate observa, printre altele, sunt boltile falnice din marmura din faza de consolidare care a avut loc in general intre 1870 si 1900.
In anii care au urmat inaugurarii sale in 1851, Cimitirul Santo Amaro, din Recife, a mers pentru a atrage o serie de nume provenind din vechea burghezie rurala, desi deja in stare de decadere sincera, acest lucru se reflecta in multe dintre cladirile sale, cu putine referinte sculpturale sau alegorice atractive. Dar exista si exceptii notabile, mai ales in maretie, precum unele dintre mausoleele ale asa-numitilor „baroni ai zaharului”, proprietari de terenuri pentru cultivarea zaharului.
Un proces analog este vazut in Belem, in Cimitirul Maicii Domnului Solitudinii, care a fost deschis in 1853 si este in prezent dezactivat, dar care a intalnit la vremea respectiva nume expresive si unele morminte construite special pentru a gazdui conducatorii „Cabanagemului”.
