Iminentul Brexit a provocat o mare durere de cap cetatenilor britanici. Stiu asta pentru ca sotul meu a suferit una timp de o saptamana imediat dupa referendum! Astazi Brexit-ul este subiectul principal in majoritatea stirilor zilnice.
Singura stire care mi-a atras atentia recent este dezbaterea existenta pe subiectul valoarea democratiei directe versus valoarea democratiei parlamentare in raport cu referendumul Brexit care a avut loc in urma cu mai bine de 3 ani. De asemenea, am observat ca jurnalistii si politicienii care se angajeaza in aceste discutii nu reusesc sa inteleaga cu adevarat ce elemente politice implica Democratia Directa. Elemente care nu exista neaparat in societatea britanica.
Pentru a clarifica modul in care functioneaza Democratia Directa, as dori sa ne intoarcem in istorie; acum 2.500 de ani. Intentionez sa vizitez din nou Atena Antica, leaganul democratiei moderne. Arhetipul Democratiei Directe a functionat acolo cateva decenii inainte de a se prabusi. Cum au facut atenienii sa functioneze, desi pentru o perioada de timp relativ scurta?
Democratia ateniana a evoluat de-a lungul mai multor decenii. Nu a existat niciun eveniment care sa o declanseze si cu siguranta nu a implicat niciun referendum. In anii 450, mai multe schimbari constitutionale au avut un impact asupra formarii sale finale. In 457/6 existenta unui magistrat sef a fost extinsa la o alta clasa de cetateni. In acelasi timp, importanta magistratului sef (archon) scadea in fata semnificatiei generalilor (strategoi). Generalii erau in numar de zece si isi puteau ocupa functia de ani de zile. In al doilea rand, in 453/2, treizeci de judecatori temporari puteau decide asupra proceselor minore.
In anul 451, Pericle, celebrul politician atenian, a propus o lege care limita cetatenia ateniana la barbatii care s-au nascut dintr-o mama ateniana, precum si un tata atenian (Aristotel, Pol., 26.4). Motivul era ca numarul cetatenilor crestea rapid. Dezvoltarea Atenei, ca si centru de activitate economica si politica, a atras multi straini.
E posibil ca aceste miscari sa fi cauzat consternarea adevaratilor atenieni care proveneau din familii vechi si distinse. Legea a fost aplicata in anul 445, cand Psammetichus (un conducator egiptean) a trimis un dar constand in cereale catre Atena, pentru a fi distribuit cetatenilor sai. O verificare a evidentelor ateniene a indicat faptul ca 10% din populatia cetateana a fost inregistrata in mod gresit si a fost imediat exclusa de la distributia cerealelor (Plutarh, Pericle, 37,4).
In secolul al V-lea i.Hr., numai barbatii atenieni cu varsta peste 18 ani si de origine ateniana detineau terenuri pe teritoriul orasului. Acestia puteau vota, puteau participa la guvern, in timp ce se inrolau in armata. Strainilor (meticilor) li se putea acorda cetatenia in circumstante exceptionale pentru serviciile aduse orasului. In Atena locuiau si un numar mare de sclavi, care nu aveau dreptul la cetatenie. Nu avem nicio informatie despre numarul lor total, dar stim ca 20.000 de sclavi care lucrau in minele din Lavrion si-au parasit postul, cand spartanii au intrat in Attica in 413 i.Hr. (Tucidide, 27,5). Femeile si copiii erau, de asemenea, exclusi de la vot.
Dar cum a functionat sistemul democratiei directe in practica? Un Consiliu format din cinci sute de cetateni pregateau decretele. Acestea erau votate de Adunare, adunarea tuturor cetatenilor atenieni. Nu au existat partide politice, nici laburisti si nici conservatori. Adunarea se intrunea de patru ori pe an, in timp ce Consiliul se intrunea zilnic; in afara de sarbatorile religioase importante (si erau MULTE!) Consiliul facea publica agenda inainte de sedinta Adunarii. Deciziile nu erau luate instantaneu si uneori procesul putea dura cateva zile.
In mod surprinzator, nu toti cetatenii participau la Adunare. Spatiul era restrictionat, la fel si disponibilitatea personala. Pentru a face lucrurile mai eficiente, cetatenii imparteau munca statului in consilii mici de zece. Nimeni nu putea fi numit in acelasi consiliu in viitor. Pentru ca sistemul sa functioneze, toti cetatenii trebuiau sa detina unele posturi pe tot parcursul vietii lor. Cetatenii care nu participau la guvernare sau, de fapt, votau regulat erau considerati idioti (adica soldati / si idioti).
Evident, atenienii au inteles foarte bine ca, pentru ca democratia directa sa functioneze, aveau nevoie de doua elemente esentiale.
Primul era existenta unui mare organ de conducere cu puteri executive. Ei preferau sa se bazeze pe judecata unui numar de generali, in loc de un arhont (sau arhonte) individual. Iata de ce acordau un salariu mic unui numar de treizeci de judecatori calatori care isi prestau judecata pe teritoriul atenian (un teritoriu care probabil nu era mai mare decat Londra, daca excludem coloniile). Iata de ce au ales un consiliu de 500 de cetateni care sa supravegheze ordinea de zi cu zi. Se pare ca toate corpurile de mai sus supravegheau problemele cotidiene pe masura ce apareau.
In al doilea rand, au inteles ca democratia directa nu poate exista fara participarea unui numar mare de cetateni. La apogeul puterii ateniene, corpul cetatean nu depasea cateva sute de mii de cetateni. Se astepta ca toti sa ia parte activa la deciziile statului. Probabil ca problemele nu erau la fel de complicate ca si astazi, astfel incat cetateanul obisnuit putea oferi o opinie educata cu privire la problemele in cauza. Chiar daca nu toti erau prezenti simultan la adunarea trimestriala, marea lor majoritate erau acolo la un moment dat sau altul. Altfel, ar fi fost rusinati sa faca acest lucru.
Ceea ce ne aduce la situatia din Marea Britanie astazi. Dezbaterea constitutionala recenta se concentreaza pe meritul Democratiei directe vs Democratiei reprezentative. Majoritatea interviurilor pe care le-am auzit exalta virtutile democratiei directe. Majoritatea britanicilor par sa creada ca deciziile majoritatii care voteaza direct asupra problemelor aflate in discutie sunt mai valabile decat deciziile reprezentantilor lor. La urma urmei, reprezentantii sunt doar o mana de oameni cu agende personale si politice care pot fi in conflict cu interesele majoritatii.
Nu voi vorbi aici despre lipsa unei constitutii scrise in Marea Britanie sau despre faptul ca doar 650 de parlamentari reprezinta mai mult de 60 de milioane din populatie. Aceste aspecte pot cauza multiple probleme, chiar daca astfel de probleme pot fi compensate de verificarile si echilibrele sistemului democratic. Pentru multi cetateni nu este de gandit ca decizia lor personala ar trebui sa fie mai valabila decat decizia reprezentantilor lor alesi.
Si eu sunt unul dintre ei. Nu cred ca deputatul din circumscriptia mea are intotdeauna interesele mele. Stiu destul de multe politici de partid pentru a desconsidera feudele intra-partid si impactul pe care il au asupra intregii tari. O democratie directa care sa aduca luarea deciziilor la radacini ar fi ideala, din perspectiva mea.
Cu toate acestea, este posibila democratia directa in Marea Britanie moderna? Din nou, in opinia mea, ar fi o situatie de nesuportat! In Atena antica populatia era probabil in jur de 300.000 de oameni la inaltimea imperiului. Doar 30.000 dintre acestia erau eligibili sa voteze si sa se implice in treburile statului. Cum s-ar putea compara aceste cifre cu cei 63.000.000 de oameni care traiesc astazi in Marea Britanie, dintre care 46.000.000 sunt electoratul?
Si cati oameni din aceste 46 de milioane sunt de fapt implicati activ in activitati democratice, dincolo de votul la fiecare 4-5 ani? Cu siguranta, utopia unui sistem democratic direct in Marea Britanie a fost prezentata nu pentru ca este durabila, ci pentru ca serveste logicii distorsionate a unor sustinatori ai Brexit-ului.
Acesti sustinatori sustin ca referendumul din 2016 este manifestarea vointei democratice a cetatenilor britanici care si-au exercitat drepturile democratice in mod direct. Acest lucru este cu siguranta adevarat. Ei si-au exercitat drepturile intr-un mod direct, dar nu in cadrul unui sistem de democratie directa. In schimb, si-au afirmat preferinta intr-un sistem de democratie reprezentativa.
Daca aceiasi oameni au votat problema de 4 ori pe an (asa cum faceau vechii atenieni); daca ar lua problema in mainile lor si ar negocia direct cu UE (asa cum ar fi facut atenienii antici); si daca ar participa la comitete care ar fi pregatit plecarea tarii din UE (asa cum ar fi facut atenienii); apoi, ei ar fi putut sa pretinda ca rezultatele democratiei lor directe ar trebui sustinute.
Probabilitatea celor spuse mai sus este insa redusa. Nu-mi pastrez sperantele mari, incat poporul britanic va deveni atat de interesat de politica incat se va implica personal in deciziile statului. Pana atunci, le-as sugera sa asculte critic dezbaterile care ii inconjoara, astfel incat sa nu se lase pacaliti sa ia decizii impotriva intereselor tarii lor.
